Culoarea naturală a dinților și albirea

Culoarea naturală a dinților variază de la o persoană la alta și poate fi influențată de numeroși factori. În principal, aceasta este determinată de țesuturile dentare, în special de dentină. Dentina este o structură situată imediat sub smalț și are o culoare galben-aurie. Este mai groasă în apropierea gingiei și mai subțire spre marginea liberă a dintelui, ceea ce explică diferențele de culoare între baza și vârful dintelui.

De asemenea, uzura zilnică și cariile pot determina o reacție din partea organismului, care, încercând să compenseze pierderea țesuturilor dentare dure, formează dentină secundară sau terțiară, accentuând astfel culoarea dintelui.

Culoarea este influențată și de prezența smalțului. Smalțul este o structură translucidă ce permite trecerea luminii. La dinții tineri, grosimea mai mare a smalțului și reflectivitatea ridicată oferă un aspect mai luminos, făcând dinții să pară mai albi. Însă, odată cu înaintarea în vârstă, smalțul se subțiază din cauza uzurii, ceea ce duce la modificarea aspectului dinților, pierderea translucidității, opacifierea acestora și o percepție diferită a culorii.

Într-un zâmbet, dacă analizăm cu atenție culoarea dinților naturali, observăm că, deși par identici, fiecare dinte are o nuanță diferită. Incisivii centrali sunt, de obicei, cei mai albi și mai luminoși, în timp ce caninii tind să fie mai închiși la culoare, cu nuanțe mai saturate sau mai galbene.

Pe lângă aceste caracteristici structurale, mai există și alți factori care pot influența culoarea dinților, ducând la apariția așa-numitelor discromii.

Discromiile sunt modificări de culoare ale dinților și pot fi de două tipuri:
Depuneri sau pete colorate (negre, maro, verzi, gri, galbene, portocalii) care se pot îndepărta printr-o curățare profesională.
Modificări ale structurii dentare, cauzate de pătrunderea unui agent colorant în țesuturile dentare, care rămâne cantonat la acest nivel.

Cauzele depunerilor sunt factori externi precum anumite microorganisme, alimente, medicamente sau chiar poluanți din mediu. Acestea sunt favorizate de o igienă orală deficitară, afecțiuni ale glandelor salivare sau un smalț poros.

Discromiile structurale pot apărea în urma tratamentului cu tetraciclină sau a ingerării unei cantități mari de fluor înainte de vârsta de 9 ani. Tetraciclina determină colorații galbene/maronii sau gri deschis/închis, iar intensitatea acestora depinde de doza și durata tratamentului.

Alți agenți coloranți care pot rămâne în țesuturile dentare sunt: hemoglobina (în urma traumatismelor), gudronul din tutun sau amalgamul de argint folosit în trecut pentru plombe.

Tratament

Tratamentul discromiilor variază de la o simplă igienizare profesională, care îndepărtează depunerile de pe suprafața dinților, până la albirea dentară cu substanțe speciale.

Albirea dentară poate fi realizată:

• În cabinetul stomatologic, de către medic, prin aplicarea unui gel activat cu ajutorul unei lămpi speciale. Această metodă este cea mai eficientă, oferă rezultate rapide și protejează gingiile.

• La domiciliu, sub supravegherea medicului, cu ajutorul unor gutiere personalizate și geluri speciale. Este o metodă eficientă și controlată, dar mai lentă decât cea din cabinet.

• La domiciliu, fără supraveghere medicală, utilizând benzi, geluri sau paste de dinți speciale. Aceste metode sunt mai accesibile, însă mai puțin eficiente și pot provoca sensibilitate dentară sau iritații gingivale.

Un alt tip de albire, realizat în cabinet, este albirea endodontică. Aceasta constă în aplicarea unui agent de albire în interiorul dintelui și îndepărtarea acestuia după câteva zile. Se utilizează în cazul dinților tratați endodontic (cu canal), care și-au pierdut vitalitatea și au căpătat o nuanță cenușie.